The mask

Capitolul I

"Dumnezeu poate să închidă ochii în noaptea asta, eu nu o voi face"

În prezent

Derek Harris

Pumn.
Încă unul.
Cred că l-am simțit și pe-al treilea, dar nu sunt tocmai sigur. Totul s-a mișcat pentru o fracțiune de secundă, de parcă cineva mi-ar fi smuls o piesă din față și ar fi pus-o înapoi, dar puțin mai la dreapta. Maxilarul mi-a trosnit scurt, iar durerea s-a răspândit ca un impuls electric spre tâmplă. M-am tras instinctiv un pas înapoi, ridicând mâna să-mi masez locul lovit.

Îl privesc pe sub sprâncene, cu o furie rece în stomac. Thomas stă în fața mea relaxat, cu brațele atârnând lejer pe lângă corp, zâmbind într-o parte ca un câine care tocmai și-a marcat teritoriul. Nu spune nimic. N-are nevoie. Își aruncă o privire scurtă spre propriile bandaje murdare care-i învelesc pumnii, de parcă ar fi trofee. Nu există arbitru, nu există pauză. Doar lovituri directe și răspunsuri rapide.

— E tot ce ai? îl întreb cu voce joasă, scuipând sângele care-mi umpluse colțul buzei.
El râde scurt. Nu ca să mă provoace, ci pentru că se distrează sincer. Mă urăște și mă place în același timp. Nici el nu știe în ce ordine.

Mă mișc din nou, lent, descriind un cerc în jurul lui, cu pumnii ridicați. Îl studiez atent, cu răbdarea cuiva care și-a învățat deja lecția. Știu cum funcționează Thommas. Lovește tare la început, ca un taur scăpat, dar pe măsură ce trec minutele, își pierde suflul. Se grăbește să câștige și tocmai asta îl face previzibil. Eu nu funcționez așa. Eu ard încet, constant, ca o țigară uitată pe marginea unei mese în miez de noapte.

Mă apropii. Îi simt respirația caldă, pielea transpirată. Îl prind deschis. Lovesc.

Croșeul meu lovește fix unde trebuie. Thommas scoate un geamăt scurt, înfundat, și se îndoaie ușor, punând mâna pe abdomen. Face câțiva pași înapoi, clătinându-se. Îl privesc fără milă, dar și fără ură. Adevărul e că mi-a lipsit senzația asta. Mi-a fost dor de sală. De mirosul ăsta greu de efort, de piele arsă de efort și de bandaje umede. Dor să vin aici și să-mi încasez porția de pumni de la el, de parcă aș cere să fiu trezit dintr-o comă. Mă lovește și parcă mă aduce înapoi la viață. Una care, din păcate, nu mai are nimic ideal în ea.

După tot ce s-a întâmplat în ultimele luni, m-am refugiat în obiceiurile vechi. Cele pe care n-am putut niciodată să le abandonez, și nici nu mi-am dorit cu adevărat. Issac a fost prins între firmă și rolul autoimpus de bodyguard pentru Sky. În vacanța de iarnă, a luat-o și a dispărut cu ea. Probabil pe la maică-sa, pe undeva prin Atlantic, aşa cum a făcut şi imediat după incident, dorind să o ducă cât mai departe de orice ar putea să îi bulverseze vindecarea.

Eu și Thommas? Ne-am învârtit între viața „normală" și cea de noapte. Acum trebuie să muncim dublu. După haos... După Aris.

Nu avem nicio veste despre el. Și asta devine din ce în ce mai îngrijorător. Pentru toți. Mai ales pentru fata care stă acum cu brațele încrucișate sub piept, părând gata să sară în sus la primul cuvânt care nu-i convine. Bustiera sport abia îi mai ține formele, iar colanții negri i se mulează atât de perfect pe coapse încât mă întreb dacă Issac chiar mai e om sau doar un norocos imposibil.

— Chiar trebuie să fac asta? întreabă ea, ușor nesigură.

Vocea îi e moale, iar asta îl face pe Tom să râdă pe nas și apoi să izbucnească într-un râs scurt, zgomotos.

Sky își înclină capul într-o parte și mă fixează cu privirea. Are ochii confuzi, dar nu fricoși. E încăpățânată și o știe.

— Ar fi necesar dacă vrei să-ți ții spatele acoperit, îi spun, oftând și începând să-mi desfac bandajele de pe mâini. Issac n-o să fie mereu acolo pentru tine.