The mask

"Dumnezeu poate să închidă ochii în noaptea asta, eu nu o voi face"

În prezent

Derek Harris

Pumn.
Încă unul.
Cred că l-am simțit și pe-al treilea, dar nu sunt tocmai sigur. Totul s-a mișcat pentru o fracțiune de secundă, de parcă cineva mi-ar fi smuls o piesă din față și ar fi pus-o înapoi, dar puțin mai la dreapta. Maxilarul mi-a trosnit scurt, iar durerea s-a răspândit ca un impuls electric spre tâmplă. M-am tras instinctiv un pas înapoi, ridicând mâna să-mi masez locul lovit.

Îl privesc pe sub sprâncene, cu o furie rece în stomac. Thomas stă în fața mea relaxat, cu brațele atârnând lejer pe lângă corp, zâmbind într-o parte ca un câine care tocmai și-a marcat teritoriul. Nu spune nimic. N-are nevoie. Își aruncă o privire scurtă spre propriile bandaje murdare care-i învelesc pumnii, de parcă ar fi trofee. Nu există arbitru, nu există pauză. Doar lovituri directe și răspunsuri rapide.

— E tot ce ai? îl întreb cu voce joasă, scuipând sângele care-mi umpluse colțul buzei.
El râde scurt. Nu ca să mă provoace, ci pentru că se distrează sincer. Mă urăște și mă place în același timp. Nici el nu știe în ce ordine.

Mă mișc din nou, lent, descriind un cerc în jurul lui, cu pumnii ridicați. Îl studiez atent, cu răbdarea cuiva care și-a învățat deja lecția. Știu cum funcționează Thommas. Lovește tare la început, ca un taur scăpat, dar pe măsură ce trec minutele, își pierde suflul. Se grăbește să câștige și tocmai asta îl face previzibil. Eu nu funcționez așa. Eu ard încet, constant, ca o țigară uitată pe marginea unei mese în miez de noapte.

Mă apropii. Îi simt respirația caldă, pielea transpirată. Îl prind deschis. Lovesc.

Croșeul meu lovește fix unde trebuie. Thommas scoate un geamăt scurt, înfundat, și se îndoaie ușor, punând mâna pe abdomen. Face câțiva pași înapoi, clătinându-se. Îl privesc fără milă, dar și fără ură. Adevărul e că mi-a lipsit senzația asta. Mi-a fost dor de sală. De mirosul ăsta greu de efort, de piele arsă de efort și de bandaje umede. Dor să vin aici și să-mi încasez porția de pumni de la el, de parcă aș cere să fiu trezit dintr-o comă. Mă lovește și parcă mă aduce înapoi la viață. Una care, din păcate, nu mai are nimic ideal în ea.

După tot ce s-a întâmplat în ultimele luni, m-am refugiat în obiceiurile vechi. Cele pe care n-am putut niciodată să le abandonez, și nici nu mi-am dorit cu adevărat. Issac a fost prins între firmă și rolul autoimpus de bodyguard pentru Sky. În vacanța de iarnă, a luat-o și a dispărut cu ea. Probabil pe la maică-sa, pe undeva prin Atlantic, aşa cum a făcut şi imediat după incident, dorind să o ducă cât mai departe de orice ar putea să îi bulverseze vindecarea.

Eu și Thommas? Ne-am învârtit între viața „normală" și cea de noapte. Acum trebuie să muncim dublu. După haos... După Aris.

Nu avem nicio veste despre el. Și asta devine din ce în ce mai îngrijorător. Pentru toți. Mai ales pentru fata care stă acum cu brațele încrucișate sub piept, părând gata să sară în sus la primul cuvânt care nu-i convine. Bustiera sport abia îi mai ține formele, iar colanții negri i se mulează atât de perfect pe coapse încât mă întreb dacă Issac chiar mai e om sau doar un norocos imposibil.

— Chiar trebuie să fac asta? întreabă ea, ușor nesigură.

Vocea îi e moale, iar asta îl face pe Tom să râdă pe nas și apoi să izbucnească într-un râs scurt, zgomotos.

Sky își înclină capul într-o parte și mă fixează cu privirea. Are ochii confuzi, dar nu fricoși. E încăpățânată și o știe.

— Ar fi necesar dacă vrei să-ți ții spatele acoperit, îi spun, oftând și începând să-mi desfac bandajele de pe mâini. Issac n-o să fie mereu acolo pentru tine.

Dau din umeri și calc pe unul dintre capetele de bandă. Ridic cealaltă bucată, trăgând-o lent, și cobor de pe ring printre fâșiile dezlegate. Trec pe lângă ea și-mi prind sticla de apă de pe bancă. E caldă, dar tot îmi domolește senzația aceea aspră din gât.

După câteva guri, închid capacul și mă apropii de spatele ei. E mică de statură, dar stă dreaptă. Încăpățânarea ei se simte în aer. Mă opresc chiar în spatele ei, aproape. Aduc gura aproape de urechea ei.

— Ce-o să faci când o să rămâi singură? În întuneric. Din nou.

Corpul ei se înfioară. Nu face niciun pas înapoi, dar o văd. Pe dinăuntru tremură. Gândul o atinge mai adânc decât ar vrea să recunoască. O știu. O simt. Cobor privirea spre încheieturile ei, iar acolo, ca niște amintiri care refuză să dispară, se zăresc încă cicatricile. Slabe, dar vizibile. Probabil că n-or să dispară niciodată.

Strâmb ușor din nas. Înghit gândul ăsta ca pe ceva amar și trec pe lângă ea, izbind-o scurt cu umărul, ca s-o trezesc. Nu-i o lovitură, doar un impuls. Un „hai, mișcă-te" fără cuvinte. Când o privesc din nou, o văd cum clipește încet, încercând să se reconecteze cu locul, cu momentul, cu noi. Cu ea însăși.

Îi arunc un zâmbet în colțul gurii și îi fac semn scurt, din bărbie, să urce cu mine în ring. Nu zice nimic. Doar mă urmează.

Tom o atinge prietenos pe spate când trece pe lângă el, genul ăla de încurajare simplă și sinceră, fără să tragă prea tare de ea. Apoi se trântește pe bancă și își prinde sticla de apă. Bea aproape jumătate dintr-o suflare, în timp ce ne privește cu un amestec de amuzament și interes.

— Ok, murmur, ridicându-mă în gardă. Atacă-mă.

O privesc atent. Fața i se strânge într-o grimasă de neîncredere și ușor șoc. Mă fixează ca și cum tocmai i-aș fi cerut să mă împuște. Dar nu se dă înapoi. O văd cum se adună, cum își îndreaptă spatele, își îndoaie genunchii și își ridică brațele. Intră în poziție de atac.

Se apropie încet, cu pași măsurați, dar nu pot să nu simt că se ține înapoi. Fiecare mișcare îi pare rigidă, calculată, de parcă s-ar baza pe un manual pe care îl răsfoiește în minte, încercând să-și amintească ce trebuie să facă mai departe. Brațele îi sunt ridicate într-o poziție defensivă, dar lasă mult spațiu între noi, ca și cum nu ar fi convinsă să dea cu adevărat.

O privesc atent, ridicând o sprânceană și întreb cu o doză de ironie:
— Așa te-ai apropia și de cineva care vrea să te omoare?

Ea dă un oftat greu, parcă stăpânită de o frustrare adunată, apoi face un pas hotărât în față. Văd cum își strânge maxilarul, încordează mușchii, încearcă să rupă barierele invizibile pe care și le-a impus singură.

Lovitura ei vine, dar e slabă și nesigură. O parez cu lejeritate, fără să mă obosesc prea mult. Înclin capul într-o parte, prind încheietura în aer și zâmbesc, eliberându-i mâna:
— Te rețin de la dans, prințesă?

Ea oftează din nou, mai apăsat, apoi strânge maxilarul cu hotărâre. Simt că ating o coardă sensibilă în ea — o parte din lupta ei cu propria nesiguranță. Nu vreau să o umilesc, ci să o ajut să se elibereze de impresia că e slabă.

A doua lovitură vine mai rapidă, direct spre abdomen. E mai bine, dar încă ușor previzibilă. Îi prind pumnul între palme și îi blochez atacul, aplecându-mă ușor spre ea. Simt cum respirația îi devine mai scurtă, iar pielea transpirată îi strălucește sub lumina slabă.

— Dacă n-ai fi tu, cred că aș putea să trag un pui de somn în timpul ăsta, îi spun râzând.

— Atunci poate ar trebui să dormi cu o vânătaie în plus, îmi răspunde ea rapid și fără ezitare. Fără să-i las timp să se retragă, lovește cu cealaltă mână — neașteptat de precis.

Simt impactul ușor pe umăr. Nu e nimic grav, dar e suficient să-mi atragă atenția. În ochii ei văd un scânteiet de mândrie, un amestec de satisfacție și curaj.

— Aha, deci începi să te trezești, zic, dând un pas înapoi. Hai să vedem cât poți rezista.

Acum mă mișc și eu, cu o viteză calculată, nu prea agresivă, dar suficientă ca să-i provoc reflexele. Ridic brațul spre ea și o văd cum se ferește instinctiv. Reflexele ei sunt bune, crude încă, dar clar acolo. Se apleacă puțin, apoi încearcă un croșeu lateral — poziția e însă prea deschisă. Îi prind din nou încheietura și o învârt ușor în spatele meu. Apropii buzele de urechea ei, doar cât să-i simt respirația încordată.

— În spatele tău n-o să fie mereu cineva care te place. Uneori o să fie cineva care vrea să te rupă-n două, îi șoptesc cu un ton grav.

O eliberez și fac un pas înapoi, lăsându-i spațiu să respire. Ea stă cu spatele drept, părul lipit de ceafă de transpirație, mâinile tremurânde. Transpirația îi străbate tâmpla și i se prelinge ușor pe gât.

Tom râde din spatele băncii, zgomotos și fără jenă, rupând tensiunea care plutea în aer:
— Sunt sigur că lui Issac nu i-ar fi plăcut să vadă atingerile alea.

Râsul lui are ceva de-a dreptul contagios, dar Skyler îl ignoră cu un gest rapid de ochi, rotindu-i lent. Mușcă ușor din buza de jos, acea mică tremurare pe care o văd în fiecare seară când ne antrenăm, apoi se fixează iar pe mine. Și fără să scoată vreun cuvânt, revine în poziția de gardă, cu brațele ridicate și toată atenția pusă pe mine.

— Ce nu mi-ar fi plăcut?

Băga-mi-aş.

Înăuntrul meu se aprinde un scurt foc, strângându-mi ochii puternic, încercând să țin sub control adrenalina care-mi crește în piept.

Fix în momentul ăsta, aud un zgomot puternic — ușa sălii de box se trântește cu un ecou adânc, ca un semnal că a mai apărut cineva printre noi. În același timp, ochii mi se întâlnesc cu ai lui Skyler.

Ea mă privește fix, fără să clipească. Rânjetul care îi joacă în colțul gurii e greu de citit — e o provocare, un avertisment sau poate un joc. Brațele îi sunt încrucișate peste piept, iar postura îi emană o siguranță neașteptată, aproape agresivă. Fără să mai aștepte nicio invitație, se pune în poziție de atac. Picioarele i se desfășoară ferm pe podea, ușor depărtate, genunchii ușor flexați. Mâinile îi sunt ridicate, gata să lovească sau să se apere în orice secundă.

Mă provoacă cumva?

Vrea să facă impresie bună în faţa iubitului ei?

Să te văd, Sky.

Îmi ridic brațele, mă încordez, pregătit pentru orice mi-ar arunca. Un croșeu rapid — îl anticipez. O fentă cu stânga — mă feresc. Îmi citește mișcările, dar încă mai am un avantaj clar la experiență și forță.

Dar apoi, din senin, reușește să se strecoare aproape de mine, cu o mobilitate care mă ia prin surprindere. Într-o fracțiune de secundă, își rotește șoldurile, își schimbă centrul de greutate și îmi înfige piciorul drept în abdomen — o lovitură scurtă, precisă, exact în plex.

— Mnnngh...

Îngenunchez ușor, dus de instinct, ducându-mi imediat brațul spre abdomen. Geamătul mi-e înfundat, dar clar, și aud cum Tom explodează în râs din nou, bătând cu palma în banca pe care stă.

— Sky, tu vrei să-l omori pe Derek sau doar să-l umilești?

Încerc să mă redresez, respir adânc, încă strâns din dinți. O privesc pe Skyler printre gene, iar ea zâmbește satisfăcută, cu sprâncenele ridicate ironic.

— Poate ar trebui să fii mai atent la adversarul din fața ta, Derek, zice ea cu un aer inocent, de parcă nu tocmai m-ar fi lăsat fără aer în mijlocul ringului.

Îmi trag aer în piept, mă redresez și mă scutur. O mână pe șold, cealaltă pe abdomen.

— Mda... remarcabil, murmur.

Skyler face un pas înapoi, apoi încă unul, iar zâmbetul îi înflorește pe față fără urmă de reținere. Se întoarce brusc, coborând agil din ring, iar buclele ei ciufulite de efort se mișcă odată cu pașii grăbiți. Râde ușor, mândră de lovitura reușită, și aleargă direct spre Issac, care o așteaptă lângă Tom, sprijinit de perete cu brațele încrucișate.

Fără să stea pe gânduri, își aruncă brațele în jurul mijlocului iubitului ei, lipindu-se de el. Issac reacționează imediat — ușor, natural, ca și cum acolo ar fi fost întotdeauna locul ei. Îi cuprinde umerii cu brațele sale puternice și o trage într-o îmbrățișare completă, protectoare. O sărută apăsat pe frunte, închizând ochii pentru o secundă. Un gest simplu, dar atât de clar. Acolo, în felul în care i se lipește de piept, în felul în care el o învăluie complet, vezi mai mult decât iubire — vezi promisiunea tăcută că o va ține aproape, că o va apăra de tot ce-i rău, că nu va lăsa lumea să o atingă fără să treacă mai întâi prin el.

Îmi îndrept spatele, încercând să-mi păstrez aerul de învingător, dar nu mă pot abține să nu pufnesc ușor, amuzat de cum s-a desfășurat totul. Îmi trec o mână prin păr, de frustrare, de oboseală, sau poate doar să-mi ocup mâinile cu ceva ca să nu rămân prea mult în propriile gânduri. Arunc o privire pe peste umăr, înspre Tom, ca să scap de imaginea celor doi care se țin ca și cum n-ar mai exista nimeni în lume.

Dar înainte de a mă desprinde complet de scena asta, o voce începe să urle în mine, rece, clară și crudă: Asta e imposibil, prietene. Viața lui Issac e prea solicitantă acum. Skyler nu e o piesă din muzeul lui. Nu are nevoie de cineva să o păzească. E capabilă să-și poarte singură bătăliile.

Îmi întorc privirea, cu un soi de respect amar pentru scena lor, și le ofer intimitatea de care aveau nevoie. Totuși, ceva mă trage înapoi, ca o ancoră invizibilă în piept. Aș vrea să fiu indiferent, dar nu sunt.

Așa că, în loc să mă pierd în starea aia confuză, aleg să răspund la mișto.

Tom se apropie de ring cu mâinile în buzunare, cu acel zâmbet al lui semi-obosit, semi-victorios, de parcă tocmai a privit un episod bun dintr-un serial care l-a distrat fără să-l consume prea tare.

— Ai lăsat-o să te lovească de dragul lui Issac? Sau iar ești plecat cu mintea în șapte direcții? întreabă el, ridicând dintr-o sprânceană.

Râd pe nas și îmi las greutatea în față, sprijinindu-mă cu brațele pe genunchi, lăsând capul să-mi cadă între umeri. Inspir adânc, dar nu răspund imediat. Sunt plecat cu mintea... nu în șapte direcții. Într-una singură. Într-una singură care m-a bântuit de zile întregi. Care m-a înțepat în ceafă chiar când m-am prefăcut că n-o mai simt.

Ridic capul, forțat, cu un zâmbet larg, prea larg ca să fie autentic, dar suficient de convingător ca să nu mai întrebe nimeni nimic.

— A fost de dragul ei, zic, zâmbind cu toți dinții, cu voce joasă, minţind fără jenă.

Issac se apropie de noi ca o umbră grea, silențioasă, dar apăsătoare; cu pași măsurați, fără grabă, dar cu un scop care-mi îngheață sângele în vene. Când vocea lui se face auzită, clară și calmă, îmi ia o secundă să procesez cuvintele:

— Hai, Derek. Hai cu mine-n ring.

Zâmbetul mi se evaporă instantaneu de pe față, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc preșul de sub picioare. Mă încordez, cuprins de un val de groază bruscă, și simt cum fiecare fibră din corp mi se adună într-un ghem compact de panică. Îmi vine să întreb „de ce?", dar nu scot niciun sunet. Rămân doar cu gura întredeschisă, holbându-mă la el ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

Îmi ridic privirea spre Skyler, care râde liniștită în spatele lui, și pentru o clipă îmi trece prin cap că poate el a văzut ceva. Vreo atingere greșită. Vreo intenție neînțeleasă. Vreo grimasă prost înțeleasă. Sau poate doar gluma lui Tom a fost mai puțin inofensivă decât a părut la prima vedere.

— Ce... ce vrei să zici? întreb, cu o ezitare pe care nici măcar nu încerc s-o maschez.

Dar Issac nu răspunde. Își scoate tricoul cu o mișcare practică, aproape plictisită, lăsându-l să alunece pe podeaua murdară. Rămâne în pantaloni negri de sală, și pentru o clipă, îmi țin respirația.

Corpul lui e o poveste în sine. Pielea, brăzdată de urme vechi — semne ale unor lupte pierdute și câștigate. Cicatrici mici, unele lungi și subțiri ca niște tăieturi de bisturiu, altele mai late, mai întunecate. Coastele bine definite, abdomenul de o duritate aproape ireală, umerii largi, ca ai unui animal pregătit să atace. Brațele masive, cu vene reliefate, trădează ani întregi de violență, de antrenamente dure, de supraviețuire, nu performanță estetică.

Nu mai e un om în fața mea. E o relicvă a războiului, vie și terifiant de prezentă.

— Issac, glumești, nu? întreb, încercând un zâmbet care mi se rupe pe față ca un plasture scos prea repede.

El trece liniștit benzile ringului, cu mâinile în buzunare, ca și cum ar fi în parc, nu la o confruntare. Își apleacă ușor capul într-o parte, privindu-mă de parcă sunt un experiment care tocmai a eșuat.

— Nu glumesc, spune simplu. Hai.

Îmi închid ochii pentru o secundă, înghit în sec și îmi fac trei cruci mentale. Dacă există Dumnezeu, dacă are un pic de milă pentru mine, dacă a existat vreo faptă bună pe care am făcut-o vreodată — chiar și una mică, gen să țin ușa deschisă cuiva — acum e momentul să mă salveze. Măcar cu o pană de curent. Un cutremur mic. Orice.

— Tom, îi șoptesc din colțul gurii, fără să-mi desprind ochii de Issac, dacă mor, să-mi arzi hard-disk-ul și să nu citești nimic.

— Nu-ți face griji, amice. Oricum știu deja parola ta, îmi zâmbește el, complet lipsit de empatie.

Îmi pun mâinile pe sârmele de protecție și pășesc în ring ca un condamnat care se duce singur la eșafod. Issac se întinde ușor pe picioare, făcând o rotație scurtă de gât. Sunetul trosnirii oaselor sale mă face să mă înfior. El e întruchiparea lui Satan.

Nu mă tem de Issac îm modul de a te teme de monştii din întuneric, mă tem de Issac în modul că trădarea lui Aris a lăsat în el fisuri adânci pe care nici unul dintre noi nu ştim să le gestionăm când ele sângerează.

Apoi, fără avertisment, își încordează brațele și își ia poziția de atac. Corpul i se transformă instant, rigid și letal. Un vultur înainte de prădare. Oftatul îmi scapă involuntar. Cobor capul, inspir adânc și îmi simt coastele protestând. Abdomenul lui încă are copcii. Răni abia închise, unele care s-ar putea deschide la cel mai mic șoc. Și totuși, n-am de ales. Ridic privirea spre el și-i văd ochii provocatori.

— Loveste-mă, spune el pe un ton liniștit, aproape blând. De parcă am avea un meci de amatori, nu o reglare de conturi între prieteni.

Îmi încordez maxilarul şi mă reped asupra lui. Lovesc decis, dar nu destul de rapid. Issac anticipează, se ferește cu o ușurință enervantă și mă lovește primul. Brusc. Fix unde doare. Simt o explozie în abdomen. Pumnul lui e ca o bâtă de oțel înfiptă în stomacul meu.

Îmi țin gura strâns închisă și dinții încleștați. Nu vreau să-i ofer satisfacția unui geamăt. Durerea îmi pulsează în tot corpul, dar n-o las să mă oprească. Ridic din nou capul, prind viteză și înainte ca Issac să poată reacționa, îi dau un pumn zdravăn în maxilar. Îl simt cum capul i se întoarce violent într-o parte. În colțul gurii i se adună sângele și, după câteva secunde, îl scuipă pe podea.

În sală se lasă liniștea. Una grea, aproape dureroasă. Aud cum Skyler îi strigă numele, panicată. Dă să fugă spre noi, dar Tom o oprește. O ține pe loc. Are înțelepciunea să nu se bage.

Issac își îndreaptă spatele. Își lasă capul pe spate și râde. Serios, râde. Râde de parcă tocmai i-am spus o glumă bună, nu i-am spart buza.

— Mult mai bine, spune el, scuturându-și bărbia și zâmbind larg. Mă bucur că nu ți-ai ieșit din mână, ranjește la mine cu toți dinții, ca un lup care tocmai și-a găsit un adversar pe măsură.

— Voi doi aveți nevoie de câteva sesiuni serioase de terapie, a oftat Skyler, desprinzându-se din mâinile lui Tom, care încerca încă să o țină pe loc.

Tonul ei era ironic, dar în ochi i se citea un soi de îngrijorare tandră, de parcă și-ar fi dorit ca întreaga confruntare să fi fost doar o glumă proastă.

— Propun să mergem la The Lounge, fac eu cinste, a spus Tom cu zâmbetul lui larg, aruncându-mi o privire complice.

Nu știu dacă era bucuros că n-a trebuit să intervină fizic, sau doar i se părea o idee bună să stingem tensiunea cu niște alcool.

M-am înveselit instant. Băutură gratis ? Nu sună absolut deloc rău.

— Sigur, trebuie doar să mă schimb și...

— Avem planuri în seara asta.

Vocea lui Issac a întrerupt-o pe Skyler, răsunând sec, dar cu acel ton specific lui, tăios și ușor amuzat. Zâmbea într-un colț al gurii, dar ochii îi erau fixați pe Skyler cu o intensitate aproape jenantă pentru oricine altcineva din jur.

Aha. Planurile.

Skyler a tăcut. Știa exact ce voia să spună. Iar noi ceilalți știam și mai bine. De fiecare dată când o întrebam ce face sau de ce nu răspunde la mesaje, Sky avea același răspuns: „Doarme dus." Așa dormea Issac — dus. Ca o piatră de mormânt. Epuizat de muncă, probabil, dar mai ales de tot ce refuză să spună cu voce tare. Și totuși, acum era aici. Era prezent. Cu ochii pe ea, cu sângele încă proaspăt pe buza spartă.

În mod clar, terminase cu treburile.

Și acum, toată ființa lui — din postura în care stătea sprijinit de marginea ringului, până la tonul cu care își revendicase „planurile" — urla după Skyler.

Puteam să jur că, dacă n-am fi fost eu și Tom aici, ar fi fost în stare i-o tragă chiar aici, pe salteaua ringului, sub reflectoarele prăfuite, fără să-i pese de nimic altceva. Avea acea privire flămândă, stăpânită doar de un autocontrol chinuit. Genul de privire care nu cere voie. Care ia.

Tom a râs și a clătinat din cap, în timp ce își punea tricoul:

— Atunci vă lăsăm singuri. Dar dacă nu ajungeți în două ore la bar, declarăm război. A inceput vara, avem nevoie de relaxare.

Skyler i-a aruncat o privire scurtă, apoi a întors capul spre Issac, vizibil împărțită între o stare de jenă și o nerăbdare greu de ascuns.

Eu m-am aplecat să-mi iau hanoracul, trăgând de el cu mișcări lente. Musculatura mă durea, dar nu mai conta. Am avut parte de ceea ce voiam — un meci onest. Sau, cât de onest putea fi când joci împotriva unuia ca Issac.

— Bine, am zis, ridicându-mă și bătând palma cu Tom. Hai să-i lăsăm pe porumbei să se ciugulească în liniște.

Sky a râs scurt, genul acela de râs care iese fără să vrei, iar Issac și-a tras tricoul pe corp, fără să-și desprindă ochii de pe ea nici măcar pentru o secundă. Obsesia aia a lui devenise deja ceva aproape palpabil.

Tom a fluierat ironic, apoi mi-a dat un cot complice în timp ce ieșeam împreună din sala de box.

— Așa începe. Și după, nu-i mai vedem vreo săptămână, a murmurat zâmbind, cu acel aer știutor care nu i se potrivea deloc, dar care îl făcea simpatic.

Am aruncat o privire peste umăr, dintr-un soi de reflex prostesc — și am văzut exact ce mă așteptam să văd: Issac o lipise pe Sky de peretele rece, într-un colț întunecat, sărutând-o cu o sălbăticie care spunea totul. O scenă erotică, scurtă, tăioasă, vizuală, înainte ca ușa să se închidă în urma mea, tăindu-mi brusc fereastra către haosul lor personal.

M-am trezit în liniștea caldă a serii de mai. Cerul era închis, dar n-avea chef să plouă. Doar să apese.

L-am urmărit pe Tom apropiindu-se de motocicletă. S-a urcat pe ea într-o mișcare sigură, obișnuită, și și-a fixat casca fără grabă. Părea că nimic nu-l poate atinge — nici măcar ce tocmai văzusem împreună.

— Auzi, i-am spus, rupând tăcerea, mi-am amintit că am ceva de rezolvat înainte. Ne vedem acolo.

A dat ușor din cap, fără întrebări. Știa că fiecare avem momentele noastre. Mai ales eu. Iar el intra în tură, deci nu-și putea permite o pauză, nici măcar una scurtă.

Eu însă aveam nevoie să respir. Să scap.

Mi-era imposibil să spun cuiva ce simțeam. Nici măcar lui. Nu după tot ce s-a întâmplat. Aveam impresia că trăiesc într-o carcasă străină, că fiecare fibră din corpul meu e prinsă într-o rețea de emoții care nu mai ies la suprafață decât prin durere sau confuzie.

Și totuși, nu pot să deschid gura. Fiecare are demonii lui. Coșmarurile lui. Și poate că asta e cel mai greu — că n-ai voie să le dai glas. N-ai cui.

După ce Tom a dispărut din raza vizuală, motorul tunând din ce în ce mai slab pe străduțele orașului, am urcat și eu pe al meu. Îmi place liniștea, dar uneori, când simt cum se strânge totul în mine ca un nod pe care nu-l mai pot desface, am nevoie să simt viteză, asfalt, haos controlat. Mi-am lăsat vizorul căștii jos și, într-o clipă, m-am strecurat printre mașini, golind frustrarea din mine în fiecare manevră. Claxoanele veneau din toate direcțiile, dar le ignoram. Îmi urlau în urechi ca niște țipete înfundate — și tot ce simțeam era aerul cald care îmi tăia pielea sub geacă.

Trag frâna motorului în fața unui bloc modern, impunător, cu fațadă din sticlă și metal, care strălucește discret în lumina palidă a serii. E unul dintre acele ansambluri rezidențiale exclusiviste, cu securitate riguroasă și lifturi care funcționează impecabil. Locuiesc aici datorită părinților mei, care conduc o firmă de contabilitate de top — bani care îmi asigură o viață fără griji materiale, chiar dacă sufletul meu pare adesea în derivă. Parchez motorul în garajul subteran și urc cu liftul rapid spre apartamentul meu, unde liniștea nu se potrivește deloc cu tumultul care mă macină pe dinăuntru.

M-am scotocit prin buzunare după chei, cum fac mereu, pierdut între gânduri. Când degetele mi-au atins metalul familiar, am urcat scările cu pași apăsați, oprindu-mă în fața ușii de la apartament. Am băgat cheia în yală și am deschis încet, aproape instinctiv — de parcă aș fi sperat să nu stric tăcerea de dincolo.

Dar Jimmy, câinele meu, nu știa nimic despre tăceri. Sau despre discreție.

L-am auzit cum tropăie spre ușă înainte să o deschid complet, apoi a început să latre și să se agite ca un copil scăpat din cușcă. M-a năpădit imediat, cu labele murdare pe pantalonii mei, cu limba caldă pe mână. Am zâmbit, fără să pot controla grimasa aia melancolică. M-am lăsat în genunchi, iar Jimmy m-a învăluit într-o avalanșă de entuziasm sincer. I-am mângâiat spatele lung, simțindu-i coastele sub blană.

— Ce liniște pe-aici, nu? am murmurat, întrebând, de fapt, retoric.

Știam prea bine de ce era liniște.

Am intrat în bucătărie, cu Jimmy după mine, clătinând din coadă. Pe frigiderul împânzit de magneți colorați — fiecare adus din câte o vacanță a lor, nu a mea — am zărit biletul.

Lipit cu un magnet în formă de inimioară.

„Eu și tatăl tău am plecat. Probleme la firmă, știi cum e. O să te vizităm cu prima ocazie. Pupici, mama."

Am luat biletul între degete, strâmbând din nas. Nu era primul și, sigur, nici ultimul. Mereu „probleme la firmă". Mereu „prima ocazie".

— Știm cum e, nu-i așa, băiete? am zis, întorcând capul spre Jimmy, care se așezase deja lângă scaun și mă privea cu ochii lui rotunzi și calzi, de parcă voia să spună „eu nu plec nicăieri".

Am învârtit biletul între degete în timp ce mă îndreptam spre cameră. Nu era nici măcar supărare în mine. Era obișnuință. E incredibil cât de bine te poate învăța singurătatea să devii imun.

Am intrat în dormitor și m-am lăsat pe spate în pat. Salteaua scârțâia ușor. Mi-am aruncat brațul peste ochi și am oftat adânc, ca și cum aș fi încercat să eliberez tot ce nu puteam pune în cuvinte. Însă n-a ieșit nimic. Doar aer.

După câteva secunde, m-am întors într-o parte și am tras ușor de sertarul noptierei. Am scos cutia din lemn, mică și simplă. Am descuiat încuietoarea și am lăsat biletul să cadă înăuntru. Un alt martor tăcut al absenței. Închid capacul brusc, aproape cu furie, și am împins cutia la loc în sertar, fără să mă uit înapoi.

Ramân aici, pe pat, ascultând sunetul slab al televizorului de la vecini și respirația grea a lui Jimmy, întins pe covor.

Ignor biletul cu aceeași indiferență cu care îl primesc de fiecare dată. A devenit o parte a peisajului meu, o rutină mută, o normalitate amară care nu mai trezește nici o reacție. Nu e nici furie, nici tristețe — doar o acceptare resemnată, ca un nod strâns încet în stomac, dar care nu se desface. Sar în picioare, trăgând aer adânc în piept, și mă aplec să-l mângâi pe Jimmy pe cap. Blana lui moale se scurge printre degetele mele, iar el oftează ușor, ca și cum ar înțelege prea bine povara mea. Îmi urmărește fiecare mișcare cu ochii lui mari, sinceri, fără să judece.

— Scuze, băiete, trebuie să te las singur pentru o vreme, îi spun, cu vocea scăzută, încercând să păstrez calmul.

Jimmy scoate un scurt lătrat și își întoarce capul înspre fereastră, dar nu încearcă să mă oprească. Știe că nu are sens să lupte cu mine în astfel de momente.

Mă ridic rapid, aproape fugind spre ușă. Simt cum fiecare pas mă duce mai departe de liniștea apăsătoare a apartamentului, de gândurile care mă macină și mă fac să mă simt tot mai gol. Nu e timp de regrete sau de despărțiri sincere — doar fug.

Deschid ușa larg și ies în holul răcoros, cu aerul rece care îmi pătrunde în piele, întărindu-mi hotărârea. Mă îndrept către motorul meu, ascuns într-un colț al garajului subteran al blocului exclusivist. Aici, printre mașinile scumpe și sistemele de securitate care funcționează impecabil, mă simt tot mai alienat. Parchez cu grijă casca și mă urc pe șa.

Motorul pornește cu un vuiet puternic, iar eu încep să gonesc cu viteză printre străzile orașului. Fiecare manevră este o explozie de energie, o evadare din capcana propriilor mele gânduri. Claxoanele mașinilor din jurul meu se aud ca niște reproșuri sau chiar amenințări, dar eu nu le dau atenție. Niciun zgomot exterior nu mă poate opri acum. Arunc o privire rapidă în oglinda retrovizoare și văd cum Manhattanul începe să se îndepărteze, cu zgârie-norii lui care se pierd încet în întuneric, ca niște colosuri care adorm greu după o zi lungă și obositoare.

Nu mă opresc decât atunci când ajung la capelă — un loc unde lumea pare să uite de reguli și să se scufunde în haosul petrecerilor interminabile. Parcarea e plină de mașini, iar luminile intermitente și muzica care se simte în aer confirmă că oamenii nu au încetat să caute evadarea, să danseze sau să bea pentru a uita. Coboară de pe motor, ținând casca într-o mână, iar cu cealaltă îmi aranjez părul, încărcat de transpirație și emoții neînțelese. Mă uit în jur cu ochii încercănați, observând grupurile de oameni care se agită în jurul focarelor de lumină, pierduți în propriile lor păcate.

Intru în capelă și imediat simt cum atmosfera mă învăluie: aerul greu, încărcat de miros de tutun și alcool, vibrațiile muzicii care pulsează în podea și luminile difuze ce se joacă printre fețele obosite, dar încă vii. Fac câțiva pași și salut din ochi câțiva oameni cunoscuți, fețe familiare care mă întâmpină cu zâmbete largi, strângeri de mână și încurajări vocale. Pentru ei, eu sunt sufletul petrecerii — un rol pe care îl joc de ani de zile, chiar dacă în mine se ascunde un gol adânc.

Cu pași greoi, mă arunc pe canapeaua largă din mijlocul încăperii, chiar în fața altarului care, ironic, acum pare doar un decor printre umbrele care dansează în jur. Îmi așez brațele pe spătarul canapelei și las capul să cadă pe spate. Simt cum corpul îmi cedează, în timp ce mintea caută să se rupă de realitatea asta rece și crudă, plină de dureri ascunse și povești nespuse.

Aici, înconjurat de acești oameni care vin și pleacă, râd, beau și dansează, simt o falsă senzație de siguranță. Pentru mine, ei sunt sufletul oricărei petreceri, punctul de sprijin în haosul interior. Mă uit cum se adună în jur, fiecare cu povestea lui, fiecare încercând să-și acopere rănile în zgomot și lumină.

Un băiat tânăr se apropie cu un pahar în mână, sticla de whiskey scânteind în lumina palidă. Îi arunc o privire sceptică, ca și cum aș măsura cu ochii dacă merită. El, cu un zâmbet în colțul gurii, scutură ușor sticla de whiskey aproape de cap, făcând un mic gest care spune „Hai, nu te da la o parte." Zâmbesc larg, arătând toată dentiția mea, ridic paharul și îl ciocnesc de al lui într-un toast tăcut, plin de semnificații pe care doar noi le înțelegem. Apoi, dau pe gât băutura, simțind cum lichidul arde la trecerea prin gât, încălzindu-mi pieptul și risipind pentru o clipă presiunea care mă apasă.

Parcă o văd cu coada ochiului încă de când se desprinde de grupul ăla de fete care chicotesc fără motiv lângă boxe. Blondă, păr lung, mișcări studiate până în detaliu. Își trage maioul, și-așa prea strâmt și prea decupat, mai jos peste sâni, de parcă ar vrea să-i îndese cu totul afară. Fusta de vară o mângâie pe coapse cu fiecare pas. O aranjează teatral, dar știu că nu-i pasă. Totul e o invitație. Sau o provocare.

Se apleacă spre mine și-și duce mâinile la spate, arcându-și spatele în așa fel încât sânii i se ridică perfect sub materialul acela subțire. Pot vedea conturul sfârcurilor prin maiou. Nu știu dacă mi-aș fi dorit mai multă decență sau și mai puțină. Îmi sprijin spatele de canapea și o privesc cu interes leneș, lăsând-o să se joace. Fiecare mișcare a ei pare repetată de sute de ori, în oglindă. Știe cum să-și încline capul, cum să își muște buza și cum să-mi mângâie genunchiul cu degetele, de parcă abia îmi atinge carnea și deja mă aprinde. Își duce mâinile la spate — un gest atât de simplu, dar care trage de mine exact unde știe că doare. Își apropie buzele de ale mele, fără să mă atingă, și scoate limba.

Pe ea — o pastilă cu o față galbenă zâmbitoare.

Ecstasy.

O știu. Prea bine. Atât de bine, că aș putea să-i scriu o scrisoare de adio și să o semnez cu sânge. Mi-a adus nopți fără memorie, dimineți cu dureri de stomac și o versiune de Derek care încă mai e aici, dar şi care mă bântuie zilnic.

Îmi încleștez brusc mâna în jurul gâtului ei subțire. Nu o strâng, doar o țin acolo, fix cât să simt cum pulsează viața prin ea. Tresare. Mă prinde cu degetele ei mici și calde de încheietură, un amestec de surpriză și joacă în reacție. Apropii gura de a ei și, cu o mișcare controlată, îmi împing limba înăuntru, forțând pastila să alunece în gura mea. Are gust amar și dulceag, familiar și periculos, ca toți demonii care știu exact pe ce buton să apese.

Îi rup sărutul brusc, lăsând firul de salivă dintre noi să se întindă cât o bătaie de inimă, apoi îl las să cadă. Simt cum pastila începe să se topească sub limbă în timp ce ridic paharul pe care abia îl țineam în mână, îl termin dintr-o înghițitură și înghit odată cu el și tableta aia mică, cât un blestem cu zâmbet desenat.

Mă ridic din canapea cu mișcarea leneșă a unui animal plictisit. Nu trebuie să mă uit înapoi ca să știu că va veni după mine — deja o simt, deja o aud cum chicotește în surdină, cum își aranjează maioul și fusta, ca o păpușă care își netezește rochia pentru a-și cuceri păpușarul. Știe jocul. Îl cunosc și eu. Și poate că exact asta mă obosește cel mai tare. Trec printre grupurile de petrecăreți care râd, beau și se joacă de-a viața într-un loc care, cândva, era casă pentru rugăciune. Acum, e doar o coajă sfințită — pereți de cărămidă roșie, vitralii crăpate, o cruce care atârnă strâmb peste altarul părăsit, învăluit de lumini colorate de la instalațiile legate haotic de balustradele vechi.

Fac stânga pe lângă rămășițele confesionalului, și mă îndrept spre o încăpere laterală, cunoscută doar celor care vin aici destul de des — vechea cameră a preotului. În trecut, era folosită pentru rugăciune și pregătirea slujbelor. Acum, e locul unde se fumează iarbă, se înghit pastile, se plâng traume și se ard impulsuri pe bandă rulantă. Ușa scârțâie ușor când o deschid. Pereții sunt acoperiți cu lambriuri vechi, iar podeaua scârțâie sub pașii mei. În mijloc se află un birou din lemn masiv, cu marginile roase și pătate, iar lângă el un fotoliu de piele ruptă, maroniu închis, care miroase a vechi, a trupuri și a disperare. Luminile din tavan sunt stinse, dar razele neon filtrate de vitraliile sparte lasă umbre colorate pe pereți. Nu e liniște aici, dar e o tăcere diferită. Una care îți dă voie să cazi fără martori.

Mă sprijin de birou cu palmele largi, inspir adânc și închid ochii. Simt cum se activează sub limbă gustul familiar al pastilei, cum mi se relaxează umerii, cum mi se încălzește sternul și mi se face o ușoară presiune în ceafă. Semn că funcționează. Semn că realitatea se destramă încet.

Aud pașii ei în spatele meu. Ușori, dar siguri. Fiecare bătaie a tocului pe parchet e un ritm pe care l-am auzit de atâtea ori. Nu mă întorc. N-am nevoie să-i văd privirea perversă, buzele întredeschise, fusta ridicată mai mult decât trebuie. Nu pentru că nu-mi pasă, ci pentru că deja știu tot ce urmează. Se oprește în spatele meu și își plimbă vârful degetelor pe coloana mea vertebrală, peste tricoul subțire. Fiecare atingere e un test — o cerere nerostită. Îi simt respirația aproape de ceafă, iar apoi vocea, joasă, înclinată spre dulceag:

— Te-ai ascuns de mine?

Zâmbesc, dar nu răspund. Încă nu. Îi dau timp să mă prindă, deși știe deja că am lăsat ușa deschisă pentru ea. Ridic încet privirea spre un colț din cameră, unde o veche Biblie aruncată pe podea e acoperită de un strat de praf și o urmă de ruj.

Aici, Dumnezeu n-a murit. Doar a fost uitat.

Mă răsucesc ușor și mă sprijin de birou cu șoldul, privind-o. E acolo, în prag, cu mâinile împreunate la spate, împingându-și sânii înainte, cu buza mușcată și fusta ridicată ca din greșeală. Îmi place jocul. Dar mai ales îmi place controlul.

— Închide ușa, îi spun simplu, iar ea o face fără ezitare.

Face în tocmai apoi se apropie de mine cu mișcări lente, unduitoare, ca o pisică ce și-a prins prada. E conștientă de ce face, de cum își lasă șoldurile să se legene, de cum își mușcă buza inferioară doar când știe că o privesc. Fusta aceea subțire, cu imprimeuri florale, urcă puțin câte puțin cu fiecare pas, lăsând să se vadă linia coapselor bronzate și pielea ei strânsă, tensionată.

Eu nu mă mișc. Nici nu clipesc.

— Știi că ăsta e cel mai greșit loc în care ai fi putut să mă aduci, spune ea cu o voce joasă, aproape copilăroasă.

— Tocmai de-aia suntem aici.

Mă apropii. Încet. Ca și cum aș pași în jurul unui altar care încă mai păstrează urme de tămâie și vin roșu. Îi ridic bărbia cu două degete și îi privesc ochii. Pupilele îi sunt dilatate. Drogul începe să-i păteze realitatea, iar eu sunt în mijlocul acelui haos dulce, un zeu creat din dorințele ei reprimante.

— Îți place să păcătuiești? întreb.

— Numai când cineva mă învață cum.

Rânjesc și, în clipa următoare, o prind de talie și o ridic pe biroul vechi al preotului, ca pe o ofrandă adusă unei versiuni decăzute a sfințeniei. Lemnul scârțâie sub greutatea ei, iar picioarele îi atârnă goale, atingând marginea sertarelor pătate de fum și timp. Îi trag fusta în sus, o lasă fără proteste. Degetele mele îi explorează pielea cu o nerăbdare controlată — un amestec între răbdarea călăului și fervoarea păcătosului.

Ea geme scurt când îi înfășor mâna după ceafă și o trag spre mine, până când buzele noastre se ciocnesc. Nu e un sărut, ci o luptă. O chemare și un răspuns. Simt limba ei dulce și aspră deopotrivă, o combinație dintre vinul prost băut pe fugă și aroma inconfundabilă a abandonului.

Îi prind gâtul ușor, cu degetul mare apăsându-i pe laringe exact cât să-i forțez respirația să încetinească. Îi privesc gura deschisă, pielea udă de transpirație, sânii fremătând sub maioul care abia îi acoperă. În jurul nostru, vitraliile sparte proiectează pe pereți nu sfinți, ci umbre distorsionate, ca niște martori perverși ai unui ritual nou. Unul al cărnii. Al pierderii.

Mă simt viu. Puternic. Cuprins de o euforie pe care doar combinația dintre control, sex și interdicție mi-o poate da.

În timp ce mă aplec asupra ei, cu mâinile pe coapsele-i tremurânde, simt cum locul ăsta nu mai e biserică, ci altarul meu. Eu nu mă rog. Eu iau. Eu ofer. Eu ard.

Dumnezeu poate să închidă ochii în noaptea asta. Eu nu o voi face.

Mă apropii încet, cu o precizie calmă, mușcând ușor gâtul ei, lăsând acolo câteva urme roșii, semne ale dorinței mele care nu mai poate fi ținută în frâu. Pielea ei răspunde la atingerea mea, sub degetele mele simt cum se încordează și se învârte spre mine. Își încolăcește picioarele în jurul taliei mele, strângându-mă cu o nevoie arzătoare, iar eu mă las cu grijă peste ea, simțind cum trupurile vor să ni se contopească la cât de tare se freacă de mine. Respirațiile noastre se amestecă, iar inima îmi bate într-un ritm accelerat, aproape dureros. Mâinile mele alunecă pe pielea ei caldă, cercetând cu atenție fiecare curbă — de la gât, pe umeri, până la pieptul care tremură sub degetele mele.

— Ești chiar așa de ușuratică? — murmur cu un zâmbet ironic, urmărindu-i reacțiile, simțind cum se deschide tot mai mult către mine.

Nu primesc niciun răspuns, dar nici nu mă așteptam la unul. Nu caut răspunsuri, ci plăcere. Fata, al cărei nume încă nu-l știu, începe să se frece de mine cu o intensitate care mă face să cred pentru o clipă că biroul vibrează din cauza noastră, nu a telefonului meu uitat pe masă când am intrat. Murmur în semn de frustrare, sperând că se va opri, dar în zadar.

O dau ușor deoparte din brațele mele și mă sprijin pe spate, ridicând telefonul și privindu-l pe ecran, unde văd cine mă sună.

— Da, Tom... — încerc să-mi păstrez calmul, în timp ce o văd pe ea ridicându-se în șezut, sprijinindu-se cu palmele de lemnul rece și dur al biroului.

— Mai vii? — râsul lui îmi aduce un zâmbet involuntar. — Au ajuns Issac și Skyler înaintea ta.

Îmi șterg fața cu palma, mustrându-mă că nu sunt acolo cu ei.

— Sunt pe drum, amice. Ne vedem acolo.

Fata mă urmărește cu privirea, iar când simte că mă pregătesc să plec, face un pas rapid de pe birou și-mi prinde brațul. Mâna ei e caldă și hotărâtă, iar vocea tremurândă, dar fermă, mă oprește din drum.

— Hei, cum rămâne cu mine? îmi spune, cu o nuanță de reproș și, poate, puțină teamă ascunsă în glas.

Stau nemișcat câteva secunde, privindu-i ochii care caută o explicație, o promisiune. Încerc să-mi dau seama ce vrea, ce așteaptă de la mine. Îi ridic o sprânceană și întreb, pe un ton rece și amuzat, dar sincer:

— Cum ziceai că te cheamă?

Ea pare să se încingă instant, înroșindu-se de nervi, iar din gură îi scapă o serie de înjurături și reproșuri aruncate spre mine cu o furie adolescentină. Dar eu, deja, îmi întorc privirea, zâmbind în colțul gurii cu un aer de cine știe ce șmecherie ascunsă.

Simt cum pașii mei o depărtează, iar vocea ei începe să se piardă în ecoul gol al camerei. Ajung în camera principală a clădirii, unde lumina difuză și zumzetul de voci umple aerul. Ochii mi se opresc pe un băiat care ține în mână o sticluță metalică mică, un flacon compact de alcool. Fără să spun nimic, întind mâna și smucesc sticla din mâna lui, ignorând tipetele și protestele lui surprinse. Îl duc aproape de nas și inspir adânc, mirosind aroma alcoolului care îmi confirmă bănuielile. Gust o înghițitură scurtă, amestecul familiar de tărie îmi învăluie simțurile. Închid flaconul cu un clic și îl băg în buzunar, fără grabă.

Îmi pun casca pe cap și, cu o mișcare fermă, mă urc pe motorul meu. Pornesc motorul cu un bâzâit familiar și hotărăsc să merg pentru început la clubul unde lucrează prietenul meu, o ultimă oprire. Cotesc pe o stradă îngustă care mă duce spre marginea orașului, către un cimitir vechi, cu cruci veștejite și copaci care par să vegheze tăcuți peste cei plecați. Drumul e liniștit, iar gândurile îmi zboară în timp ce motorul îmi vibrează sub mine, purtându-mă spre un alt fel de întuneric.

Motorul se stinge și las liniștea să se aștearnă ca o pătură grea peste tot. Îmi dau jos casca, o agaț de ghidon, și-mi înfund mâinile în buzunare. Încep să-mi târăsc picioarele prin pietrișul umed al aleilor, printre miile de trupuri îngropate sub cruce și pământ, ca și cum aș fi unul dintre ei, doar că încă nu m-au prins din urmă. Pașii mi-s lenți, fără vlagă. Nu știu dacă e de la băutură sau doar de la golul care mă roade constant.

Mă afund tot mai mult în cimitir, în inima lui rece, până când mă opresc în fața unei pietre funerare familiare. Prea familiare. Nici măcar nu mai am nevoie să citesc numele de pe ea. O știu pe dinafară. De parcă a fost scris acolo pentru mine.

— Salut, amice... murmur. Mă bucur că n-ai plecat nicăieri. Că ești încă aici.

Cobor în vine și-mi sprijin coatele pe genunchi, privind piatra cu ochii grei, prin genele lipite de vântul rece și umed. E liniște. Întotdeauna e liniște aici. Și parcă vocea mea răsună mai clar tocmai pentru că n-am nicio așteptare să mi se răspundă.

— Am venit doar să-ți zic „la mulți ani". Am o seară plină, Issac și Tom mă așteaptă... să petrecem. Ei probabil au depășit momentul. Nu-i învinovăți, fiecare are altceva pe cap acum. Nici eu n-am timp să-ți povestesc tot. Dar... știi cum e. Viața merge mai departe, nu?

Mă ridic încet. În tăcere, scot flaconul metalic din buzunar și-l deschid. Lichidul e încă cald de la corpul meu. Îl vars cu o mișcare simplă peste pământul care ține oasele. Poate că ar trebui să spun o rugăciune. Dar nu-i genul meu.

Rămân câteva secunde așa, cu mâinile în buzunare, cu umerii căzuți și capul într-o parte, contemplând nimicul. Îmi simt ochii uscați. Sau poate doar goi. Gândurile mi se plimbă fără țintă, până se opresc, inevitabil, acolo unde se duc mereu.

— Mă tot întreb ce mai face sora ta... pufnesc ușor, un râs sec, aproape sfidător. Te-ai enerva dacă ai ști ce gânduri am uneori cu ea, nu? râd amar lovind o piatră cu vârful adidasului. Dumnezeu să ne ierte păcatele, Eliot!

Îmi înclin capul spre cruce, îmi mușc buza de jos și mă întorc, lăsând pietrișul să scârțâie în urma mea. Pașii mă poartă înapoi către motor, către noaptea care mă așteaptă. Fără scuze. Fără promisiuni. Fără remușcări.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

CAPITOL PARŢIAL EDITAT

Hello.
M-am întos cu forţe proaspete după o perioadă în care v-am ţinut în aşteptare. Aici este primul capitol din The Mask, volumul 2 al seriei Sinbound, si aprofundarea poveştii din volumul 1. Aici îi găsim protagonişti pe Alma şi Derek, şi aflăm răspunsurile la întrebarile căpătate din primul volum. Aşa că, alaturaţi-vă în această aventură nouă şi haideţi să descoperim împreuna încă o faţă a întunericului.

De această dată voi încerca să mă ţin de postatul regulat pentru a avea timp să scriu în prealabil. Deci, aşteptaţi-vă la câte un capitol nou în fiecare sâmbătă.

Până sâmbăta viitoare, vă urez un weekend plăcut şi o săptămână uşoară tuturor.